Blestemul meu..sa nu gasesc niciodata linistea. Sa cred ca suferinta imi apartine...Sa cad din ce in ce mai jos in vaile intunecate ale sufletului meu.
Caut mereu raspunsuri, dar mereu cand gasesc ceva apar intrebari noi si niciodata nu gasesc sfarsitul. Iubesc singuratatea, dar o urasc in acelasi timp. Gasesc inspiratie in orice. Gandurile se invart in cercuri mereu noi deasupra mea si sirul anilor intunecati ce-i am in urma mi se par de zece ori mai lungi decat sunt cu adevarat.
Caut semnificatia visarii si incerc sa dezleg sensul lucrurilor. Nu pot sa inteleg unele lucruri, dar pot sa vad prin nori si peste de cele mai multe ori. Acesta e blestemul meu si felul in care traiesc.
Fericirea am simtit-o doar visand si de multe ori doar dupa ce am pierdut ceea ce conta. Judec dupa regulile mele, niciodata dupa ale lor. Ma legan in curentii vietii, trec de la o stare la alta, vad tineretea mea cum trece prin fata ochilor si nu inteleg de ce ma schimb in fiecare zi devin nou si parca dau o pagina din mine.
Un moment inseamna totul pentru mine, momentul care vine cand nu te astepti sau nu vine niciodata. Poate ca sunt nebun cu adevarat si as fi fercit sa fie asa, dar stiu ca nu e stiu ca sunt eu orice ar fi. Scriu pentru ca astfel traiesc si ajung la sufletul meu.
Fericirea pare la fel de departata la fel ca si sfarsitul. Stiu ca le voi trai pe amandoua pana se va termina totul. Imi accept soarta pana la un moment, am un cuvant de spus in tot ceea ce este si nu prea ma mai pot opri din scris...
duminică, 29 martie 2009
miercuri, 18 martie 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)