''Caci pasiunea, tinere este divina. Omul este divin in masura in care simte. El este sensibilitatea lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a creat ca sa simta prin El.''
Thomas Mann - Muntele Vrajit.
Nu am putut sa-mi contenesc bucuria vazand aceste cuvinte in cartea pe care o citesc si am vrut sa impartasesc imediat acest sentiment. Ce poate fi mai frumos? Sa fii sensibilitatea lui Dumnezeu. Ma umple de fericire. Fiindca imi dau seama ca suntem mici atomi ai unei Puteri Supreme. Daca suntem singuri ne stingem, dar nu pe de-a-ntregul, fiindca deodata capatam din nou viata, ca prin farmec.
Sunt sincer cand vine vorba despre acest sentiment. Mi s-a parut ca sunt foarte norocos cand am citit pasajul. In fond, daca suntem cu totii creati pentru a simti pentru Dumnezeu, atunci nu pot decat sa imi imaginez un pamant plin de veselie, in care oamenii isi rasfrang bucuria prin creatie: muzica, film, arta, pictura, munca, rasete, chiar si petreceri si adunari vesele, toate care sa inchine un imn catre iubire.
Vad castele si turnuri luminate noaptea, unde lumea rade si se bucura, ca dupa o saptamana de truda sau de abstinenta completa de la veselie. Simt padurile si aerul muntelui cum vegheaza tacute, cu niste ochi de parinte asupra acestei ode inaltatoare si neverosimil de reala in inchipuirea mea. Natura ne primeste in gospodaria ei ca o mama, e totusi cu mult mai batrana decat vom apuca noi vreodata sa fim, dar renaste in fiecare an, neschimbata si ne intinereste.
Spiritul jovial nu poate decat sa sustina nevoia de a trai in armonie si fericire. Simt cum toate lacunele dispar nestingherit in fata acestui simtamant puternic, profund, sfant. Dumnezeu nu ne-a creat pe lume pentru a ne teme de viata. Batranii ne zic sa ne bucuram de viata. Si cum nu ne-am putea bucura, cand tot ce iti trebuie e doar putin curaj?
Sa radem cu adevarat! Nu vad de ce se considera oamenii unii pe altii nesabuiti, sau penibili, cand rasul e singura arma care slujeste regenerarii unui suflet asemanator ciclului anotimpurilor. Rasul e vara, cand zorile-s pustii, rasul e iarna cand fulgii stralucesc, rasul e toamna, cand iubesti cu disperare, rasul e primavara, cand briza vantului devine din nou tainica si placuta.
Vad sali de carnaval, departe la munte, ma vad pe mine si pe voi, unde spiritul bucuriei este influenta care ne leaga pe noi ca si oameni. Stiu cine sunt, stiu si de ce se bucura si de ce sunt adunati in acesasta mare adunare ludica, insa daca ma veti intreba nu va voi putea raspunde.
As vrea sa pot sa aduc aceasta imagine in fata oricui prin ce stiu sa fac mai bine.
Sunt tanar si nu inteleg multe, poate fac o greseala cand echivalez acest mod laic de a te bucura cu unul din telurile existentiale. Oamenii spun ca vor sa se descopere pe ei insisi. Eu ma regasesc in ochii caprui ai vietii. Si sunt dator o mie si una de multumiri pentru asta!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu