Poveste

Iubesc povestile.
Pacat ca dintre atatea povesti citite si traite eu nu pot sa vad unde e povestea mea. Am alergat in cautarea unei povesti atata timp. Cate castele de regrete nu am construit si tot atat de multe cute adanci in suflet din pricina unei nelinisti persistente. Uneori e greu sa fi fericit cand singurele semne ale succesului sunt zambetele pe care tot tu ti le acorzi, in speranta unui "maine" mai bun.
Dezamagirea e o floare placut mirositoare, ne face sa ne simtim unici, cand suntem parasiti, fara sa avem un motiv sau vreun plan pentru viitorul indepartat. Este firul ce rasare printre crapaturile scarilor de bloc, locuri albastre de singuratate, un spatiu mistic dintre doua lumi in care rasar vise si poposesc uneori sperante si iubiri fugare.
Uneori vedem doar orizontul, largul cerului si uitam sa ne uitam la drumul care ne desparte de el. Nu pot face un salt mortal ca si asta, oricat as amana, probabil ca din filme ne-am invatat astfel. Nu poti ajunge peste noapte milardar. Never.
Alteori ma simt ca si cum as vasli intr-o mare nemiscata, strapunsa de stalpii norocului si ai ocaziilor. Sunt ca un licurici pe o pluta, pierdut intr-un imperiu al lumanarilor inalte, care lumineaza mereu deasupra mea si tot imi caut lumanarea neaprinsa printre sutele aprinse, sperand ca ma voi ridica si eu in zbor. Atunci o sa ma asez pe fitilul unei astfel de lumanari si o sa incerc sa pacalesc micile flacari, atat de straine si sa raspandesc la fel ca si ele, un fir de suflet. Nu vor mai crede ca sunt doar un licurici, voi deveni o flacara vie la fel ca si ele.
O sa o dau peste ea, intr-o buna zi.

Suferinta si Credinta

De fiecare data cand a aparut o suferinta noua in viata mea, am rabdat pana la un anumit punct, cand fie am ajuns la un deznodamant, fie nu am mai rezistat. Cred ca fiecare suferinta ascunde un lucru bun, care poate fi descoperit, in spatele sufernitei vietii noastre se afla o rasplata pe masura.
Cine rabda si reuseste se bucura de dar. Cine nu...nu pot sa stiu. Cert este ca de foarte putine ori am dus o durere pana la capat, de foarte putine ori mi-am pastrat credinta intacta, fara sa rup macar un strop din ea si sa o arunc aiurea in vant ca sa opresc o furtuna. La urma urmelor si blogul asta tot cam despre asa ceva este...despre suferinta.

Incertitudinea ca un anume chin si-a avut rostul face ca rasplata sa fie mai dulce, gandesc eu. Dupa ce poti sa rasuflii usurat ca ai scapat de un lucru nasol, apare ( ca la fizica ), fenomenul de inductie, cand nu mai vrei sa alegi, ci te simti ales, purtat de niste maini sigure si mangaiat de curenti de aer placuti, care spala sudoarea de pe frunte. Sufletul linistit este unul din cele mai frumoase si mai rare lucruri. Sufletul patat seamana cu sudoarea de pe un diamant sangeriu.

Cu toate astea nu pot decat sa fiu recunoscator pentru suferintele mele, am invatat cel mai mult din ele si m-am bucurat cel mai mult tot din ele. Dupa ce trece un an si privesti in urma asupra faptelor ramase, printr-un anume har strain venit de Sus, cred eu suferintele capata o placere aparte, seamana un pic cu vinul pus in pivnita. E placut sa gusti din cand in cand din el, chiar daca la inceput are o intepatura caracteristica.

Cand am avut pneumonie acum cativa ani, zaceam intr-o camera de hotel din Neptun si priveam pe fereastra. Stateam toata ziua plin de sudoare in cearsafurile cumplit de nefamiliare, pentru ca uneori erau reci alteori erau insuportabil de calde, pe masura ce frisoanele se jucau noaptea cu mine. Tratamentul destul de puternic pe care l-am luat nu ma ajuta deloc, inghiteam pastilele cu oarecare chin, fiindca in sinea mea stiam ca nu vor avea efect, asa e cu tratamentele '' de casa''. Intr-una din nopti avut cosmaruri. Pana cand intr-o zi m-am trezit de dimineata si m-am dus sa vad marea pentru prima oara, m-am plimbat putin pe mal, apa imi gadila vinisoarele de la talpi, am baut si un ceai, singur pe o terasa. Nu poti sa ramai ingandurat cand vezi marea, e prea frumoasa si rapitoare ca sa-ti permiti, o jignesti. Totusi eu m-am gandit ca s-ar putea sa fie ultima mea zi. Am cerut mila. Dupa-amiaza febra nu mai scadea. Luasem deja peste limita normala de nurofen-uri si fiole de algocalmin. Spre inserat m-au dus spre spitalul din Constanta la Urgente. Mi-am revenit, destul de repede, chiar pe drum. Cred ca marea mi-a raspuns. Sau poate cineva mai mare decat marea. Lumea fuge cand aude de Dumnezeu, se gandesc la fanatici si bigotisti sau protestanti. Totusi, eu datorez multumiri pentru ziua aceea, pe care le spun intr-o sincera si admirabila tacere. Dumnezeu e mereu cu un pas inaintea omului, Iti multumesc!