Treaba cu blogul

Treaba cu blogul e in definitiv constanta. Si cum cititorii mei sunt niste fantome care rar bantuie cu cate un coment sau apreciere (desi numarul vizualizarilor vad ca imi creste in fiecare zi)  m-am gandit sa reamintesc ca e destul de greu sa fii profund odata la cateva zile, ( cei care scriu  si au un simt critic imi vor da dreptate) si sa scri ceva cu adevarat frumos, cel putin eu asta incerc.

Ma mai gandeam ca as putea sa copiez niste pagini din jurnalele si caietele mele pe care le pastrez, dar nu le arat nimanui. As putea sa fac asta chiar acum,  sa iau o pagina de la inceputul verii si s-o pun aici cuvant cu cuvant, dar totusi ma gandesc ca e mai bine sa scrii despre lucruri noi. Promit totusi ca voi face si experientul asta.

Zilele astea mi-am dat seama ca e bine sa fii hotarat in lucrurile pe care le faci, atat in cele semnificative cat si in cele mai putin semnificative. Hotarat, adica sa le duci pana la capat. Asta determina pana la urma cum adormi la sfarsitul zilei. Azi am facut o groaza de lucruri interesante: m-am certat cu un cersetor pe problema politicii de ecologizare ( evident a fost de acord cu mine ca gunoiul trebuie depozitat in spatii special amenajate), m-am suit beat  pe o cladire inalta de 10 etaje si m-am ferit de pescarusii violenti care credeau ca vor sa le stric cuibul, m-am imbracat in costum de pompier si impreuna cu cinci prieteni am inceput sa fortam usa de la intrarea unei toalete publice in care o batrana...ma rog, nu vreti sa stiti ce facea.

Adevarul e ca nu am facut chestiile astea, poate doar faza cu batrana...nu! nici macar aia, ma rog cam asa scriu eu cand sunt dornic de somn si las imaginatia sa umble libera la fraiele gandirii mele extremiste. 

Va rog si pe voi sa va culcati si sa nu uitati ca uneori e bine sa mai spui si lucruri fara sens. Am pantofi gri. Noapte buna!

Pasiunea bucurie divina

''Caci pasiunea, tinere este divina. Omul este divin in masura in care simte. El este sensibilitatea lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a creat ca sa simta prin El.''
         Thomas Mann - Muntele Vrajit.

Nu am putut sa-mi contenesc bucuria vazand aceste  cuvinte in cartea pe care o citesc si am vrut sa impartasesc imediat acest sentiment. Ce poate fi mai frumos? Sa fii sensibilitatea lui Dumnezeu. Ma umple de fericire. Fiindca imi dau seama ca suntem mici atomi ai unei Puteri Supreme. Daca suntem singuri ne stingem, dar nu pe de-a-ntregul, fiindca deodata capatam din nou viata, ca prin farmec.

Sunt sincer cand vine vorba despre acest sentiment. Mi s-a  parut ca sunt foarte norocos cand am citit pasajul. In fond, daca suntem cu totii creati pentru a simti  pentru Dumnezeu, atunci nu pot decat sa imi imaginez un pamant plin de veselie, in care oamenii isi rasfrang bucuria prin creatie: muzica, film, arta, pictura, munca, rasete, chiar si petreceri si adunari vesele, toate care sa inchine un imn catre iubire.
Vad castele si turnuri luminate noaptea, unde lumea rade si se bucura, ca dupa o saptamana de truda sau de abstinenta completa de la veselie. Simt  padurile si aerul muntelui cum vegheaza tacute, cu niste ochi de parinte asupra acestei ode inaltatoare si neverosimil de reala in inchipuirea mea. Natura ne primeste in gospodaria ei ca o mama, e totusi cu mult mai batrana decat vom apuca noi vreodata sa fim, dar renaste in fiecare an, neschimbata si ne intinereste.

Spiritul jovial nu poate decat sa sustina nevoia de a trai in armonie si fericire. Simt cum toate lacunele dispar nestingherit in fata acestui simtamant puternic, profund, sfant. Dumnezeu nu ne-a creat pe lume pentru a ne teme de viata. Batranii ne zic sa ne bucuram de viata. Si cum nu ne-am putea bucura, cand tot ce iti trebuie e doar putin curaj?
Sa radem cu adevarat! Nu vad de ce se considera oamenii unii pe altii nesabuiti, sau penibili, cand rasul e singura arma care slujeste regenerarii unui suflet asemanator ciclului anotimpurilor. Rasul e vara, cand zorile-s pustii, rasul e iarna cand fulgii stralucesc, rasul e toamna, cand iubesti cu disperare, rasul e primavara, cand briza vantului devine din nou tainica si placuta.

Vad sali de carnaval, departe la munte, ma vad pe mine si pe voi, unde spiritul bucuriei este influenta care ne leaga pe noi ca si oameni. Stiu cine sunt, stiu si de ce se bucura si de ce sunt adunati in acesasta mare adunare ludica, insa daca ma veti intreba nu va voi putea raspunde.

As vrea sa pot sa aduc aceasta imagine in fata oricui prin ce stiu sa fac mai bine.
Sunt tanar si nu inteleg multe, poate fac  o greseala cand echivalez acest mod laic de a te bucura cu unul din telurile existentiale. Oamenii spun ca vor sa se descopere pe ei insisi. Eu ma regasesc in ochii caprui ai vietii. Si sunt dator o mie si una de multumiri pentru asta!

(about) Art

An object of art is designed in such manner so that the one who finds it must know it is for himself.
An object of art must be crafted for the person receiving it and the only way you can forge this type of art is when you put your soul to it and commit to true art.
The rest is nonsense.

Poveste

Iubesc povestile.
Pacat ca dintre atatea povesti citite si traite eu nu pot sa vad unde e povestea mea. Am alergat in cautarea unei povesti atata timp. Cate castele de regrete nu am construit si tot atat de multe cute adanci in suflet din pricina unei nelinisti persistente. Uneori e greu sa fi fericit cand singurele semne ale succesului sunt zambetele pe care tot tu ti le acorzi, in speranta unui "maine" mai bun.
Dezamagirea e o floare placut mirositoare, ne face sa ne simtim unici, cand suntem parasiti, fara sa avem un motiv sau vreun plan pentru viitorul indepartat. Este firul ce rasare printre crapaturile scarilor de bloc, locuri albastre de singuratate, un spatiu mistic dintre doua lumi in care rasar vise si poposesc uneori sperante si iubiri fugare.
Uneori vedem doar orizontul, largul cerului si uitam sa ne uitam la drumul care ne desparte de el. Nu pot face un salt mortal ca si asta, oricat as amana, probabil ca din filme ne-am invatat astfel. Nu poti ajunge peste noapte milardar. Never.
Alteori ma simt ca si cum as vasli intr-o mare nemiscata, strapunsa de stalpii norocului si ai ocaziilor. Sunt ca un licurici pe o pluta, pierdut intr-un imperiu al lumanarilor inalte, care lumineaza mereu deasupra mea si tot imi caut lumanarea neaprinsa printre sutele aprinse, sperand ca ma voi ridica si eu in zbor. Atunci o sa ma asez pe fitilul unei astfel de lumanari si o sa incerc sa pacalesc micile flacari, atat de straine si sa raspandesc la fel ca si ele, un fir de suflet. Nu vor mai crede ca sunt doar un licurici, voi deveni o flacara vie la fel ca si ele.
O sa o dau peste ea, intr-o buna zi.

Suferinta si Credinta

De fiecare data cand a aparut o suferinta noua in viata mea, am rabdat pana la un anumit punct, cand fie am ajuns la un deznodamant, fie nu am mai rezistat. Cred ca fiecare suferinta ascunde un lucru bun, care poate fi descoperit, in spatele sufernitei vietii noastre se afla o rasplata pe masura.
Cine rabda si reuseste se bucura de dar. Cine nu...nu pot sa stiu. Cert este ca de foarte putine ori am dus o durere pana la capat, de foarte putine ori mi-am pastrat credinta intacta, fara sa rup macar un strop din ea si sa o arunc aiurea in vant ca sa opresc o furtuna. La urma urmelor si blogul asta tot cam despre asa ceva este...despre suferinta.

Incertitudinea ca un anume chin si-a avut rostul face ca rasplata sa fie mai dulce, gandesc eu. Dupa ce poti sa rasuflii usurat ca ai scapat de un lucru nasol, apare ( ca la fizica ), fenomenul de inductie, cand nu mai vrei sa alegi, ci te simti ales, purtat de niste maini sigure si mangaiat de curenti de aer placuti, care spala sudoarea de pe frunte. Sufletul linistit este unul din cele mai frumoase si mai rare lucruri. Sufletul patat seamana cu sudoarea de pe un diamant sangeriu.

Cu toate astea nu pot decat sa fiu recunoscator pentru suferintele mele, am invatat cel mai mult din ele si m-am bucurat cel mai mult tot din ele. Dupa ce trece un an si privesti in urma asupra faptelor ramase, printr-un anume har strain venit de Sus, cred eu suferintele capata o placere aparte, seamana un pic cu vinul pus in pivnita. E placut sa gusti din cand in cand din el, chiar daca la inceput are o intepatura caracteristica.

Cand am avut pneumonie acum cativa ani, zaceam intr-o camera de hotel din Neptun si priveam pe fereastra. Stateam toata ziua plin de sudoare in cearsafurile cumplit de nefamiliare, pentru ca uneori erau reci alteori erau insuportabil de calde, pe masura ce frisoanele se jucau noaptea cu mine. Tratamentul destul de puternic pe care l-am luat nu ma ajuta deloc, inghiteam pastilele cu oarecare chin, fiindca in sinea mea stiam ca nu vor avea efect, asa e cu tratamentele '' de casa''. Intr-una din nopti avut cosmaruri. Pana cand intr-o zi m-am trezit de dimineata si m-am dus sa vad marea pentru prima oara, m-am plimbat putin pe mal, apa imi gadila vinisoarele de la talpi, am baut si un ceai, singur pe o terasa. Nu poti sa ramai ingandurat cand vezi marea, e prea frumoasa si rapitoare ca sa-ti permiti, o jignesti. Totusi eu m-am gandit ca s-ar putea sa fie ultima mea zi. Am cerut mila. Dupa-amiaza febra nu mai scadea. Luasem deja peste limita normala de nurofen-uri si fiole de algocalmin. Spre inserat m-au dus spre spitalul din Constanta la Urgente. Mi-am revenit, destul de repede, chiar pe drum. Cred ca marea mi-a raspuns. Sau poate cineva mai mare decat marea. Lumea fuge cand aude de Dumnezeu, se gandesc la fanatici si bigotisti sau protestanti. Totusi, eu datorez multumiri pentru ziua aceea, pe care le spun intr-o sincera si admirabila tacere. Dumnezeu e mereu cu un pas inaintea omului, Iti multumesc!