Noaptea

   Două felii de portocală neatinse, pe masa din lemn de nuc și un baston vechi sprijinit de ea. Farfuriile sunt încâ nespălate în bucătărie, iar pe fereastra din dormitor se vede o siluetă feminină privind în întunericul de nepătruns. Lumina felinarului îi conturează formele zvelte și dezvăluie trăsături palide, triste ce au fost vesele cândva. Ochii se aseamână unor scântei, de parcâ însăși noaptea și Hefaistos au complotat în făurirea lor, două pulbere de flăcări, o implozie de lumină.

   Nicicând nu am văzut ochi care să mă farmece precum ai ei. Iar eu mă îndrept spre ușa de la balcon cu mișcări molcome, stângace, amețit de vin. Nu știm ce ne așteaptă. Nici n-am știut vreodată. O! Voi suflete deșarte, ce priviți în noapte... Nu vă mai chinuiți atât să discerneți ceva din somnul luminii, altfel această toropeală lină s-ar putea răsfrânge în voi, și apoi... Dar apoi?  Încă nu știm ce e apoi. Siluetele se contopesc. Felinarul răspândește o lumină caldă, aurie, pe fețele lor se citește tristețea, o tristețe însuflețită de bucurie și veninul deșertăciunii. În aer se răsfiră colbul. Copacii sunt treziți la viață de vânt și parcă o orchestră întreagă se naște din vuietul naturii.

   E un spectacol pentru cer și luna și stelele-și coboară razele, dănțuind laolaltă cu frunzele din desișul nesfârșit. E un dans nebun, ce se-ntinde pe tot pământul, în depărtare codrii vuiesc iar ielele încep să cânte la vioară. Dar nimic nu mai are farmec fără privirea ei. Doi aștri coborîți din genuni, două licăriri de speranță. Iubirea merge mână-n mână cu moartea...

   Îmi țin iubita de mână. Și poate că ne și sărutăm, dar nu se mai vede nimic bine, pentru că vântul scutură perdelele , iar pe masă zac douâ felii de portocală neatinse.



(scrisă cu ceva timp în urmă...)