Este vara pe care numai eu pot să o am. Desene, răvaşe, baloane, pulbere din paradis, lumina răsfrîntă într-un ciob de lume, o capelă unde se mistuie eul tău.
Nu mai pot să scriu. Mi-aş dori să fi citit 1000 de cărţi înainte, astfel încât toate cuvintele să-mi alunece cât mai lin pe tastatură.
Nu am reuşit să fac asta. Nu pot să respir. Nu mai pot să privesc profeţia unei dureri iminente. Este aşa de rău să nu poţi scăpa de tine însuţi şi de proverbele devenite realitate dintr-oodată pe pielea ta!
Speranţa. Nu a existat niciodată. Este o eclipsă, poate fi şi o surpriză salvatoare. Dar ea nu există. E o închipuire.
Probabil că sunt disfuncţional, dar am o groază de regrete. Am auzit că unii oameni nu regretă nimic, din toate cele ce au făcut. Aşa să fie?
Mă uit în ochii lor şi văd că privirea lor spune acelaşi lucru. Poate că e înjositor, dar eu pot să spun că am o groază de regrete. De fapt, respiraţia mea e un regret nemărturisit. Viaţa e un regret. Poate şi moartea e un regret. Şcoala a fost un regret. Mâna mea e un regret.
Regret că nu pot să fac mai bine. Regret că sunt disfuncţional,regret că sunt repetitiv, că n-am iubit cât trebuie, că m-am jertfit inutil, dar cel mai mult dintre toate regret un lucru: că mi-am suprimat ocazia de a mai fi sincer cu trecutul. Nu pot să privesc în urmă fără să închid ochii.
Mă doare. Şi-atunci privesc în faţă şi nu-mi place ce văd. Dar continui.
Şi merg pe un drum ascuns, părăsit, dintr-un oraş periculos, unde oamenii s-au fortificat în case şi privesc la televizor. Merg pe acolo şi văd multe locuinţe, unde geamurile au luciri ultraviolet, iar ecranele îşi schimbă faţa ca un tigru pornit la vânătoare. Verbele nu mai au sens. Semnul exclamării nu mai poate fi folosit. Sunt probabil pierdut.
Merg pe un drum,pierdut...
(Îmi vine în minte compromisul. Dar de ce? Nu pot să mai renunţ acum la pieire. E şi-aşa mult prea târziu să mai dau înapoi şi uite că acolo în vale strălucesc parcă stelele!)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu